Într-un context în care vocile „optimizării curriculare” cer tot mai des eliminarea valorilor fundamentale din manuale, cunoscuta avocată Gianina Vera Poroșnicu lansează un manifest cultural de o forță rară. Invocând moștenirea tatălui său, colecționarul Vasile Geantău, și spiritul lui Mircea Eliade, aceasta transformă tribuna publică într-o sală de judecată unde „clientul” este însuși Geniul Național.
„Păstrați-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul și din pământul nostru românesc”, spunea Mircea Eliade la Paris, în 1949, referindu-se la paginile lui Eminescu. Astăzi, la 77 de ani de la acele cuvinte, societatea românească pare să fi ajuns într-un punct de cotitură periculos: tentativa de „omor cultural” prin scoaterea poetului din conștiința tinerelor generații.
Lobotomia culturală cu tabel Excel
Avocata Gianina Vera Poroșnicu avertizează că eliminarea lui Eminescu din manuale nu este o simplă reformă, ci o formă de „lobotomie culturală” executată cu indiferența unui funcționar înarmat cu un tabel Excel.
„Cui i-ar folosi dacă am rămâne fără organul cu care simțim infinitul, dacă ne-am transforma într-o nație care citește doar subtitrări?”, se întreabă retoric autoarea pledoariei.
În textul său, aceasta face o paralelă sumbră cu marile dictaturi ale secolului XX – de la arderea cărților lui Heine în Berlinul nazist, până la interzicerea Annei Ahmatova în URSS sau distrugerea operei lui Confucius în China maoistă. Concluzia este cutremurătoare: istoria se poate repeta, iar de data aceasta, călăii am putea fi noi înșine, prin pasivitate și uitare.
Eminescu, „linia de ghidaj” în haosul geopolitic
Pentru Gianina Vera Poroșnicu, lupta nu este doar despre literatură, ci despre supraviețuirea ființei naționale. Într-o lume a „ghidurilor cu desene animate” și a limbajului corporatist, opera eminesciană rămâne ancora care ne leagă de un sens mai înalt.
„Nu există autori contemporani care să poată înlocui ce a făcut Eminescu la 31 de ani: să scrie Scrisoarea I – un text care conține aproape întreaga filosofie germană, tradusă în românește cu o precizie pe care mulți autori germani nu au avut-o în propria lor limbă”, subliniază avocata.
Un testament de familie: „Cineva trebuie să plângă când România uită”
Momentul cel mai emoționant al pledoariei evocă figura tatălui său, Vasile Geantău, un împătimit colecționar de Eminescu, care și-ar fi dat și leafa pe trei luni pentru o ediție rară a poetului. „Când l-am întrebat de ce plânge, mi-a răspuns: ‘Pentru că cineva trebuie să plângă când România uită cât e de frumoasă’.”
Preluând ștafeta, Gianina Vera Poroșnicu depune simbolic o „plângere penală împotriva uitării” și solicită trei măsuri urgente:
-
Menținerea necondiționată a operei lui Eminescu în programa școlară.
-
Introducerea obligatorie a „Doinei” și a „Scrisorii a III-a” în examenul de Bacalaureat.
-
Declararea zilei de 15 ianuarie drept „Ziua Națională a Limbii Române în Stare de Grație”.
„Dacă instanța refuză, voi face recurs la istorie. Iar istoria nu iartă popoarele care își ucid poeții”, încheie avocata, într-un avertisment care ar trebui să răsune în fiecare cancelarie și birou ministerial.
Citiți integral:
„Pledoarie pentru Mihai Eminescu”
Dați-mi voie să încep cu cuvintele lui Mircea Eliade la adresa lui Mihai Eminescu:
„El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.
Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.
Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.”
Mircea Eliade a rostit aceste cuvinte la Paris, în luna septembrie a anului 1949. Au trecut de atunci 77 de ani și din ce în ce mai multe voci, din zonele culturii și politicii noastre, susțin că ar fi vremea nu doar să renunțăm la ceea ce ei numesc „cultul lui M. Eminescu”, ci chiar să procedăm la scoaterea marelui nostru poet din manualele școlare!
Pentru că tatăl meu, Vasile Geantău, este un împătimit colecționar de Eminescu, și pentru că, așa cum spune proverbul, așchia nu sare departe de trunchi, voi pleda, în cele ce urmează, nu doar pentru menținerea în manualele școlare a marelui geniu național, ci pentru studierea operei sale cu și mai multă atenție și considerație. Consider că ființa noastră națională, în actualul context geopolitic, are mai multă nevoie ca oricând de liniile luminoase de ghidaj existențial lăsate nouă de către Mihai Eminescu.
De aceea, dați-mi voie ca, în calitate de avocat, să depun astăzi această „plângere penală împotriva uitării”. Clientul meu se numește Mihai Eminescu. Delictul, lesne identificabil, este acela de tentativă de omor cultural.
Să ne oprim puțin asupra făptuitorilor. Așadar, cine și de ce ar dori asasinarea lui Mihai Eminescu din memoria vie a acestui popor? Cui i-ar folosi dacă am rămâne fără organul cu care simțim infinitul, dacă ne-am transforma într-o nație care citește doar subtitrări?
Eliminarea lui Mihai Eminescu din memoria acestui popor nu ar fi, în opinia mea, nimic altceva decât o lobotomie culturală, executată cu infantilitatea unui funcționar înarmat cu pix roșu și tabel în Excel, convins că nu operează decât o așa-zisă „optimizare curriculară”.
Rog onorata instanță, adică pe stimații noștri ascultători, mai ales pe cei care nu sunt de acord cu delictul (tentativă de omor cultural), să ia act de următoarele precedente istorice:
– în mai 1933, cărțile lui Heinrich Heine au fost arse într-o piață din Berlin; la câțiva ani după aceea, în lagărele de concentrare germane, milioane de oameni au fost gazați și incinerați, în numele spiritului german și al purității de sânge;
– 1919 – 1953, URSS: Anna Ahmatova, Marina Țvetaeva, Osip Mandelștam, Boris Pasternak și alți mari scriitori ruși au fost uciși sau interziși. Urmarea: 20 de milioane de morți în gulag;
– 1966 – 1967, China: opera lui Confucius este arsă în mai multe piețe și biblioteci publice. Urmarea: două milioane de crime directe ale ”revoluției culturale” și între 45–80 milioane de victime – prin înfometare, represiuni, execuții, lagăre – ale regimului maoist;
– 1975 -1979, Cambodgia: orice carte non-propagandistică devine motiv de condamnare la moarte. Rezultat: 1,7 milioane de cranii.
Istoria s-ar putea repeta. Doar că, de data aceasta, noi am fi călăii.
Să fim foarte clari: a-l scoate pe Eminescu din manuale nu înseamnă „a face loc autorilor contemporani”. Înseamnă a face loc vidului. Pentru că nu există „autori contemporani” care să poată înlocui ce a făcut Eminescu la 31 de ani: să scrie „Scrisoarea I” – un text care conține aproape întreaga filosofie germană, tradusă în românește cu o precizie pe care mulți autori germani nu au avut-o în propria lor limbă. Nu există „poeți tineri” care să poată înlocui „Luceafărul” – metafora absolută a geniului condamnat la singurătate, sau „Melancolie” – un poem în care durerea devine arhitectură. Și nu există „curriculum modern” care să înlocuiască organul cu care un popor simte că este mare.
Cine spune că Eminescu e depășit? Aceiași care au vândut țara pe 30 de arginți și acum ar dori să ne vândă și sufletele?
După ce Franța a ieșit de sub ocupația nazistă, De Gaulle nu a citit la radio un raport UE. A citat din „Le Cimetière marin” de Valéry. Când Polonia era sub cizma sovietică, oamenii nu învățau „limbaj incluziv”. Învățau pe de rost „Pan Tadeusz” de Mickiewicz. Vă las pe dumneavoastră să găsiți nenumărate exemple asemănătoare.
Noi chiar suntem dispuși să ne vindem geniul pe un „ghid de educație sexuală” cu desene animate? Un popor care și-l scoate pe Eminescu din memorie și din manualele școlare nu mai are nevoie de dușmani din afară. Se sinucide singur, cu zâmbetul pe buze și cu telefonul inteligent în mână.
Astăzi, cineva cu cravată și PowerPoint vrea să ne convingă că Eminescu, vezi Doamne, e „prea greu”. Că „Scrisoarea I” nu încape în 50 de minute de curs. Că „Doina” ar fi „naționalistă” și că „Melancolie” ar fi „depresivă pentru copii”.
Eu vă întreb: când am devenit noi mai puțin inteligenți decât soldații din 1918, care știau „Doina” pe de rost în tranșee? Când am devenit mai lași decât refugiații din Basarabia, care plecau cu o singură carte în traistă, și aceea de Eminescu? Mai orbi decât studenții din ’89 care strigau, în fața tancurilor, „Mai am un singur dor”, libertatea ?
Când eram mică, tata mă lua de mână și mergeam prin târguri de vechituri. El căuta orice bucățică de Eminescu: o foaie ruptă, un ziar îngălbenit, o fotografie cu colțul rupt… Odată a dat leafa pe trei luni pentru o ediție veche a marelui nostru geniu. Când l-am întrebat de ce plânge, mi-a răspuns: „Pentru că cineva trebuie să plângă când România uită cât e de frumoasă.”
Acum e rândul nostru. Eu, una, am preluat ștafeta. Așadar, în numele clientului meu, Mihai Eminescu, și în numele fiecărui copil care ar putea crește fără să știe vreodată că a făcut parte dintr-o națiune mare, cer:
1. Menținerea operei lui Eminescu în programa școlară;
2. Introducerea obligatorie a „Doinei” și a „Scrisorii a III-a” în examenul de bacalaureat.
3. Declararea zilei de 15 ianuarie ”Ziua Națională a Limbii Române în Stare de Grație”.
Dacă instanța refuză, voi face recurs la istorie. Iar istoria nu iartă popoarele care își ucid poeții.
Avocat Gianina Vera Poroșnicu
