„Tipografic Majuscul” sau momentul în care Teatrul a coborât în sală, iar istoria ne-a privit în ochi și ne-a cerut să nu o uităm
Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani a inaugurat ieri, 13 decembrie, Sala Studio, odată cu avanpremiera spectacolului „Tipografic Majuscul”, după textul Gianinei Cărbunariu. A fost, în același timp, inaugurarea unei săli noi, prima piesă-document montată vreodată la Botoșani și debutul regizoral al Ellei Nistor. Dar ceea ce s-a întâmplat în Sala Studio a fost mai mult decât o triplă premieră. A fost o revenire profundă a Teatrului printre spectatori, o întâlnire fără distanță, fără mască, fără decoruri care să îndulcească adevărul.
„Tipografic Majuscul” spune povestea lui Mugur Călinescu, elevul de 16 ani care, în 1981, a avut curajul să scrie pe zidurile orașului „Jos, comunismul!”. Un copil care a cerut mâncare și libertate pentru români și care a fost ucis de Securitatea regimului, nu pentru că ar fi reprezentat un pericol real, ci pentru că trebuia să devină un exemplu: să nu se mai încerce niciodată.
Nu scriu aceste rânduri ca un critic de teatru pentru că nu știu să fiu așa ceva. Le scriu ca ziaristul care, în urmă cu aproape două decenii, a avut șansa de a scrie povestea lui Mugur Călinescu ascultată prin vocea mamei sale, Rodica Uncescu. Și le scriu astăzi și ca tată a doi copii.
Prin 2005 eram coleg la „Evenimentul de Botoșani” cu Florin Călinescu, vărul lui Mugur. De la el am auzit prima dată această poveste. Apoi am mers la doamna Rodica Uncescu. Am stat în fața unei mame care vorbea despre fiul ei de 16 ani, despre curajul pe care adulții de atunci nu l-au avut, despre neputința absolută de a-și apăra copilul în fața unui sistem condus de golani cu pretenții de educați. Mi-a povestit prin ce a trecut Mugur, prin ce a trecut ea la muncă, mi-a arătat telefonul în al cărui receptor a fost pus microfon, și radioul în care a fost pus microfon. Mi-a arătat pagini din dosarul ”Panoul”, numele celor se aflau în slujba statului și omorau un copil.
Ce era atunci în sufletul ei, ca mamă, știind că fiul ei a cerut mâncare și libertate într-o perioadă în care erai obligat să spui că ești fericit?
Dacă acest caz ar fi fost adus în prezent, probabil Mugur Călinescu ar fi fost huiduit de cei fără curaj, ar fi fost etichetat „soroșist”, „tefelist”, „agitator”. Istoria se schimbă, reflexele nu.
Prin „Tipografic Majuscul”, Ella Nistor și actorii Ionuț Crețu, Lidia Uja, Sorin Ciofu, Silvia Răileanu, Cezar Amitroaei, Răzvan Amitroaei, Ioan Crețescu și Alexandra Acalfoae au reușit să redea, fără menajamente, teroarea regimului comunist, curajul lui Mugur, drama mamei sale și ferocitatea unui sistem care nu admitea nici cea mai mică formă de opoziție.
Dar povestea lui Mugur, prin prestația actorilor botoșăneni, ridică întrebări care dor și astăzi. Câți botoșăneni au fost omorâți de fostul regim? Câți oameni au fost distruși pentru că ascultau Europa Liberă, spuneau bancuri cu Ceaușescu, refuzau să-și toarne rudele sau colegii? Cum poate cineva să regrete acele vremuri?
Ce s-a întâmplat cu torționarii după 1989? Câți au ajuns directori, inspectori, comisari, politicieni? Câți au fost votați? Câți dintre cei care au semnat dosare de urmărire au ajuns să decidă destinele României post-comuniste?
În anii ’80, la Botoșani, un copil era ucis prin otrăvire, în timpul audierilor, cu o cafea oferită ironic de Securitate într-o perioadă în care populația nu găsea cafea în magazine. A fost ucis pentru că a scris „Jos, comunismul!”, pentru că a cerut sindicate libere, mâncare și libertate.
Securitatea a decimat orice urmă de rezistență între 1950 și 1980 în Botoșani. Avea o rețea de turnători atât de vastă încât știa tot. Iar Mugur i-a speriat nu pentru că avea o rețea, ci pentru că nu avea niciuna. Un copil singur, fără influențe externe, fără „agenturi”. Și tocmai de aceea a fost pedepsit exemplar. Panica lor a fost simplă: dacă un copil poate avea acest curaj, ce s-ar întâmpla dacă l-ar avea mai mulți?
Sala Studio face ca toate aceste întrebări să fie imposibil de evitat. Actorii sunt la mai puțin de un metru de spectator. Le vezi ochii, lacrimile, tremurul. Nu mai poți fugi. I-am văzut jucând cu lacrimi în ochi, trăind neputința, revolta, mila. Alexandra Acalfoae a plâns la finalul spectacolului, ea având rol de torționar. Te izbește când o vezi!
Aceasta este forța Ellei Nistor și a echipei sale. Nu doar un spectacol, ci o confruntare.
Succes în drumul tău de regizor, Ella Nistor! Mulțumim actorilor pentru curaj! Mulțumim Teatrului „Mihai Eminescu” pentru că ne-a adus aminte!
Pe 21 decembrie, la un an de la inaugurarea clădirii renovate, Sala Studio se deschide oficial publicului prin premiera „Tipografic Majuscul”, un spațiu intim, un teatru necesar și o memorie care nu trebuie uitată.
Bogdan CALINIUC
