Când Justiția întârzie, moartea devine singurul executor judecătoresc
de avocat Gianina Vera Poroșnicu
O inimă de părinte nu înțelege gramatica formală a normei juridice. Și nici nu are răbdare pentru sintaxa rece a procedurilor. Își construiește întreaga viață în jurul acelei alte inimi, plămădite din propriul trup, pe care a învățat să o ocrotească din prima zi. Iar când acea inimă tânără este lăsată să se oprească într-o noapte de spital, sub privirile opace ale unui sistem indiferent, inima tatălui rămâne să bată singură într-un vid pe care nicio instanță nu-l mai poate umple.
Vestea că Virgil Miron, tatăl Alexandrei Ivanov, s-a stins înainte ca dosarul fiicei sale să ajungă măcar pe masa vreunui judecător, nu este doar un fapt divers dintr-o gazetă locală. Este dovada unei sfâșieri: răpus de o durere care nu a mai avut răbdare să aștepte amânări, expertize și excepții procesuale, un suflet de părinte a plecat înainte ca justiția să-i fi dat măcar un răspuns.
Decesul acestui tată mută tragedia din sfera dreptului penal în cea a utilitarismului și a bunului simț social. Când un părinte moare de inimă rea așteptând să se facă dreptate, tribunalul riscă să devină o simplă anexă decorativă a destinului. În celebrul său tratat despre delicte și pedepse, Cesare Beccaria avertiza că promptitudinea este singura care îi dă actului de justiție un caracter moral. O dreptate amânată la infinit nu mai este dreptate; este o lentoare cinică ce ucide prin uzură. Orice sentință va fi dată peste un an, doi sau trei, va fi una pentru noi, cei vii. Pentru dumnealui, va fi doar un ecou mult prea întârziat.
Nu am niciun drept să acuz oamenii legii. Dar am dreptul să spun că o justiție care nu simte urgența durerii este o justiție care și-a pierdut busola. Nu cer grabă. Cer umanitate. Și mai cer ca, atunci când se pronunță un nou termen, cel care o face să se întrebe : mai așteaptă oare cineva acasă, care poate nu mai are răbdare?
Rămâne o singură întrebare pe care orice jurist și orice cetățean ar trebui să și-o pună în fața acestei duble tragedii: ce valoare mai are un verdict pronunțat peste ani, când cei care aveau nevoie de el pentru a mai putea respira au plecat deja să-l caute în altă parte?
Odihnește-te în pace, domnule Miron! Ai așteptat destul.