autor: avocat Geanina Vera Poroșnicu
”Nu am aer!” Trei copii orfani și un strigăt de mamă înghițită de moarte în chiar locul unde trebuia să fie salvată. Avea 25 de ani.
Ignorată, lăsată să moară, Alexandra Ivanov a agonizat în spital șapte ore. Ore în care personalul medical a ținut omenia la întuneric, sub anestezie.
La doi ani de la moartea Alexandrei, dosarul de ucidere din culpă este tot la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava. O expertiză de ultim moment vorbește despre „complicații imposibil de prevenit”. O mână spală pe alta și împreună încearcă să mușamalizeze indiferența. Specialiștii susțin acum – oarecum previzibil, deși coșmaresc – că Alexandra nu ar fi putut fi salvată. Dar adevărul e că ea a sunat, a trimis mesaje, a cerut ajutor: „Simt că mor.”
Cazul Alexandrei Ivanov nu mai aparține doar Botoșaniului. El s-a desprins de granițele unui județ și s-a ridicat peste hotarele țării. E despre ceea ce medicina numește ”malpraxis” și oamenii simpli numesc indiferență criminală. Iar lume întreagă se întreabă cine plătește.
Dincolo de diagnostice și rapoarte, rămâne un fapt irecuzabil: în timp ce medicii încearcă să se apere între ei, Alexandra Ivanov a lăsat în urmă trei copii orfani, iar jertfa ei a devenit stindard al „Marșului vieții” — o procesiune de conștiințe care au înțeles că nu este vorba doar despre o femeie, ci despre însăși demnitatea umană. În fața spitalului unde a agonizat, o lumânare arde zi de zi. O flacără mică, dar încăpățânată, ca o inimă care refuză să accepte uitarea.
Alături de familie, sunt implicată într-o luptă care nu mai e doar juridică, ci și morală: lupta de a dovedi că viața nu poate fi curmată de indolență și apoi contabilizată în rapoarte și concluzii inexacte.
Ultimele ei cuvinte — „Nu am aer” — nu sunt doar mărturia neputinței suferinde, ci și un testament. A stabili adevărul și a face dreptate a devenit pentru membrii familiei și pentru oamenii de omenie o datorie de suflet. Un fel de asigurare pentru un viitor ferit de ”malpraxis”. O punere la adăpost a mamelor, a copiilor, a tuturor celor ce i-ar putea vedea pe cei dragi, pentru ultima oară, întinși pe acel pat rece de ciment al oricărui spital românesc.
Ultimul raport oficial contrazice, așadar, orice evidență. Documentul legiștilor vorbește despre edem pulmonar și hemoragie pulmonară, o „situație ce nu putea fi prevenită printr-o manoperă medicală.” Ca și cum viața Alexandrei ar fi fost oricum pierdută. Ca și cum prezența medicului nu ar mai fi contat. Șapte ore de groază în care ea a cerut ajutorul cadrelor medicale fără să primească răspuns sunt, prin acest document, ridiculizate, șterse cu buretele birocratic, până rămâne un gol rușinos în care ar fi trebuit să se afle dreptatea.
E mai simplu să acoperi moartea cu parafa invevitabilității, în apărarea celor care au jurat să apere viața dar au ales să protejeze nepăsarea, confundând protecția propriei imagini cu adevărul. Este gestul impasibil al unui aparat care calcă peste suferință pentru a-și salva fațada. Un tablou al uciderii prin indolență, în contrast cu putreziciunea unui sistem partizan.
Astăzi, după doi ani, Alexandra nu mai este decât o fotografie, un nume pe afișele comemorărilor și un dosar încă prăfuit pe masa procurorilor. Medicul de gardă are calitatea de suspect, dar ancheta trenează. Între timp, pe rețelele sociale, oamenii au făcut din 21 august „zi neagră” pentru ea. O coroană digitală de doliu, o solidaritate virtuală cu cei trei copii — Sofia, Ioan și Iosif — ce rămân orfani și de mamă, și de dreptate.
Și totuși, dincolo de anchete și paragrafe juridice, dincolo de rapoarte și contestații, Alexandra Ivanov rămâne o rană. O rană nu doar pentru familie, ci pentru o societate întreagă care a uitat că spitalul ar trebui să fie loc de vindecare, nu anticameră a morții. Un loc în care, căutându-și salvarea, o tânără mamă a fost lăsată să moară spunând: „Nu am aer”.
Ce altă metaforă mai cumplită pentru un sistem sufocat de propria nepăsare?