Doi ani de tăcere. Doi ani de nedreptate
Au trecut doi ani de la moartea Alexandrei Ivanov, tânăra de 25 de ani care și-a găsit sfârșitul în chinuri, într-o Maternitate unde ar fi trebuit primeze viața. „Nu am aer!” – strigătul ei de ajutor, trimis familiei, răsună și astăzi ca o rană deschisă.
Trei copii au rămas fără mamă. O familie cu sufletul sfâșiat trăiește zi de zi cu dorul și neputința. Și totuși, sistemul tace, nimeni nu a fost tras la răspundere. Ancheta bate pasul pe loc, iar cadrele medicale își continuă rutina, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mii de botoșăneni au ieșit în stradă atunci, cerând „dreptate pentru Alexandra!”. Au cerut un spital unde respectul pentru viață să fie lege, nu excepție. Au cerut un sistem medical care să-și pună pacientul pe primul loc, nu să se ascundă în spatele indiferenței și al nepăsării.
Dar România reală, Botoșaniul real știe să-și apere doar sistemele, nu oamenii. Știe să tărăgăneze anchete, să piardă dosare și să spele responsabilități. Viața Alexandrei nu a fost doar o statistică. A fost o mamă, o fiică, o tânără plină de vise care a murit cu zile, în chinuri, sub privirea celor care trebuiau să o salveze.
Doi ani de la moartea Alexandrei Ivanov sunt doi ani de rușine pentru un stat care se apără pe sine, dar nu își apără cetățenii. România și Botoșani nu au voie să o uite pe Alexandra. Uitând, devenim complici.
Dumnezeu să o odihnească în pace!